Lajos Sătmăreanu, numit și Ludovic Sătmăreanu, născut Lajos Szatmári, la 21 februarie 1944, în localitatea bihoreană Salonta, a început fotbalul în 1958 la formaţia Recolta din oraşul natal, în 1965, se transferă la Steaua Bucureşti, unde reuşeşte să câştige un titlu de campion (1968) şi cinci cupe ale României (1966, 1967, 1969, 1970 şi 1971). La Steaua preia postul de fundaș de la Vasile Zavodă.
,,A fost o moştenire care m-a obligat enorm în pregătire. Nea Vasile a fost pentru toţi jucătorii mai tineri din club de pe acea vreme un exemplu pe care nе-am străduit mereu să-l ajungem din urmă“
Primul fundaş cu adevărat ofensiv din istoria fotbalului românesc, joacă timp de patru ani, între 1969 şi 1973, pe banda dreaptă a apărării echipei naţionale, calităţile sale tehnice şi un deosebit simţ de orientare tactică în teren recomandându-l selecţionerului Angelo Niculescu.
La echipa naţională, Sătmăreanu a debutat la 4 ianuarie 1967, în meciul pe care selecţionata României l-a susţinut la Montevideo, împotriva Uruguayului. Reprezentativa noastră a prezentat atunci o echipă foarte tânără (care se pregătea pentru preliminariile turneului olimpic), în care au debutat Sătmăreanu şi Boc. După un joc bun, selecţionata română a reuşit un rezultat excelent: Uruguay-România 1 - 1 (0 - 1)!
Ludovic Sătmăreanu a făcut parte din echipa care, la 15 ianuarie 1969, pe celebrul ,,Wembley", făcea 1 - 1 cu campionii lumii „en titre", atunci când s-a semnat actul de naștere a noii echipe naţionale. O echipă care avea să învingă RF. Germania (1 - 0), Cehoslovacia 2 - 1, Portugalia (2 - 0), avea să-şi ia revanşa în faţa Elveţiei, chiar pe terenul acesteia (1 - 0) şi urma să se califice la turneul final al campionatului mondial din Mexic. Participă cu naţionala României în ,,groapa cu lei" de la Guadalajara - 1970 şi în sferturile de finală ale Campionatului European din 1972, totalizând 44 de selecţii în prima reprezentativă, pentru care a înscris celebrul gol de la Budapesta, din 29 aprilie 1972.
A jucat de 20 de ori în cupele europene, reuşind în ediţia 1972-1973 să se califice cu Steaua în sferturile de finală ale Cupei Cupelor, eliminând puternica formaţie spaniolă FC Barcelona după un dublu succes, 1 - 0 şi 2 - 1. În 1974, revine acasă, la FC Bihor, pentru un sezon, pentru ca în perioada 1975-1977 să evolueze în Parcul cu Platani, la Progresul Bucureşti, unde îşi încheie cariera de fotbalist la 8 iunie 1977.Din anul 1977, începe să antreneze copiii, juniorii şi tineretul de la Steaua, ajungând preşedintele Centrului din Ghencea, funcţie pe care a deţinut-o până în 2004. În perioada 1991-1997 a răspuns de diferite reprezentative naţionale de juniori. A fost antrenor secund la "naţionalele" U16 şi U18 calificate la turneele finale europene din Elveţia (1991) şi Anglia (1993).
,,În '68 am ieșit pe 3 la «Fotbalistul anului», iar în '69 pe 4. E și ăsta un motiv de mândrie. Să fi câștigat ar fi fost imposibil. În anii ăia Dumitrache și Dobrin erau zei.''
De ce „Steaua adevărată” ar fi CSA și nu FCSB?
Pentru că, istoric vorbind, Steaua a fost mereu a Armatei. Clubul ăsta a fost înființat de Armată și a făcut istorie aparținând Armatei.